Timpul meu cu el

De vreo trei luni, timpul acesta nebun, zboară… Nu are rost să menționez că tot anul a trecut ca o clipă. Dar ultimele trei luni, au trecut de parcă nici nu ar fi fost.

Nu mai apuc să scriu – cât aș vrea, nu mai apuc să citesc – ce aș vrea, nu mai reușesc să particip la evenimente – cum aș vrea. Pur și simplu, parcă nu mai am timp.


De obicei, scriam seara, după ce adormea copilul. De cele mai multe ori, pe telefon, de mă durea mâna dreaptă de la telefon.

După perioada cu virusul, sunt seri în care mă pun la somn, odată cu el. Deși, știu că aș mai avea de făcut multe.

Alteori, când reușesc să mă ridic, mai termin una-alta pentru job.


În timpul zilei, lucrez. Singura perioadă a zilei, în care aș putea face toate astea, este după ora 17, până când ne punem la somn.

Dar, acela e timpul meu cu el. Timp, la care nu vreau să renunț. Timp care e al nostru, să ne jucăm, să ne certăm, să ne veselim.

Iar atunci când merge soțul cu el afară, la joacă, se întâmplă să gătesc și să mai strâng prin casă.

Da, uneori, mi-e dor de timpul meu, cu mine.

De vremurile în care puteam să stau, la un serial, ore în șir. Când puteam pleca în tabere câteva zile. Când casa nu arăta ca după răscoala de la Bobâlna…


Se compară ce aveam, atunci, cu ce am acum?

Nu, bine-nțeles. Fiecare etapă cu frumusețea ei. Și cu beneficiile ei.

Dar, de cele mai multe ori, simt că, timpul de atunci, nu se compară cu timpul de acum. Timpul meu cu el. Cu copilul meu.

Când alergăm și țopăim.

Când ne ascundem și ne regăsim.

Când citim aceeași poveste de mai multe ori…

Chiar și atunci când plânge, că mașinuțele au fost aranjate de mine, cât a fost plecat. Sau că scaunul are culoare albastră, și el voia să fie verde…

Sau când mă strigă Mama, NU!


Timpul meu cu el, e doar unul. Și nu am știut, foarte mult timp, să mă bucur de el.

Dar am învățat. Pentru că, atunci când vrei, totul e posibil.


Photo by Anna Shvets from Pexels

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *