Mame care inspiră alte mame – Nadia Ilea

Mi-e dragă, pentru că dă dovadă de o sensibilitate deosebită. Pentru că e o femeie curajoasă, puternică și, în același timp, blândă și sufletistă.

Nadia și-a căutat menirea, trecând prin roluri de profesoară, asistent manager și om de resurse umane, și a ajuns să dea naștere proiectului minunat, intitulat Art Therapy cu Nadia. Prin art -terapie și învățare prin joc, ea își îndeplinește visul pe care l-a avut de mică: de a ajuta copiii să înțeleagă și să îi vadă fericiți, apoi, din acest motiv.

În paralel, susține cursuri în domeniu, participă la teambuildinguri și traininguri altfel în firme, activități de wellbeing și coordonează activitatea unei grădinițe private. Mai are foarte multe proiecte în minte, și toate sunt centrate pe om și pe starea lui de bine și de fericire, așa încât acesta să poată fi creativ și productiv la job, oricare ar fi acela.


1. Ce a însemnat pentru tine să devii mamă? Ce trăiri, cum te-ai adaptat la noul rol?

Oooo, am un roman de povestit la capitolul ăsta!

Să devin mamă a fost pentru mine un moment straniu: era ca și cum citeam o poveste despre a fi mamă, relaxată într-un fotoliu și cu o cafea alături, și deodată, m-am trezit parte din poveste, ba chiar personajul principal! Știi tu, ca în filmele acelea în care un joc video te atrage în interiorul computerului 🙂

M-am trezit, deodată: uimită, nepregatită, în ciuda numeroaselor cărți și articole de parenting citite, și uitându-mă la mogâldeața roșie la față care răcnea cât o țineau plămânii de foame!

Nu știam ce trebuie să fac, cum să fac, îmi spusese o asistentă în treacăt că nu suge și asta vedeam și eu, pentru că nu aveam sânul format pentru supt, iar gura ei era așa mică…

O recunoșteam, când țipa pe holurile spitalului, când ne erau aduși bebelușii și eram îngrozită că nu o pot alăpta.

Mă simțeam cea mai josnică ființă, cea mai denaturată mamă, care nu e în stare să își alăpteze copilul la sân, ceea ce fac femeile de generații … Numai eu nu reușeam…

Asta a fost prima zi și, imediat, mi s-a spus că probabil nu am lapte și i s-a dat lapte praf, dar eu eram plină de dureri, atât fizice cât și sufletești și cea care mă măcina, nu era cea fizică…

Am născut prin cezariană, iar seara eram deja în picioare, nu a fost o problemă recuperarea fizică.

A doua zi, la vizita doctorului, acesta s-a uitat la mine și mi-a zis „O să îți explodeze sânii, nu ai alăptat?” Plină de lacrimi, de remușcare, am dat din cap și atunci m-a luat și m-a dus la asistente la o pompă de muls. Nu prea m-au ajutat cum să fac, dar am reușit ceva-ceva, și m-am detensionat puțin. Mă durea capul îngrozitor, și tot corpul, și parcă aveam săgeți în sâni…

Dar de alăptat tot nu am reușit și asistentele au concluzionat că nu am sfârc și că trebuie să mă mulg de acum înainte și fata mea va trebui hrănită cu lapte praf pentru că plânge continuu.

Nu înțelegeam nimic, mă uitam prostită la colega de cameră care alăpta o frumusețe de fetiță și nu pricepeam eu de ce nu sunt ca ea.

Au venit, pe rând, mama, soacra, prietene și toată lumea mă sfătuia cum să fac, dar eu nu înțelegeam nimic, în continuare. În afara unui singur lucru: că nu sunt mamă adevărată, pentru că nu sunt în stare să îmi alăptez copilul la sân… și vina mi-a creat o stare de iritare din ce în ce mai mare, alimentată de țipetele ei de foame pe holuri, încât am zis să nu mi-o mai aducă, oricum nu știam ce să îi fac.

Mai devreme mă puseseră să o schimb, și eu mă uitam la mica ființă pe care, cu câteva zile în urmă, o adorasem în burtică, și pe care, acum, nu o mai recunoșteam ca parte din mine și nu simțeam nimic.

Asta a fost și mai rău, și vina a fost și mai mare. M-am simțit distrusă, nu am vrut să mai văd nicio mamă, nicio soacră, eu voiam să simt ceea ce citisem în cărți, sentimentul acela care te copleșește când devii mamă…

Sotul meu era atât de fericit și îndrăgostit de fiica lui și eu îi spuneam că e cam urâtă…

Am plâns singură în fiecare seară sub pătură… nu mai aveam niciun rol… mă pregătisem să fiu mamă și acum eșuasem. Nu eram, deci, bună de nimic.

În singurătatea mea, am decis că vreau să rămân și să-mi plâng de milă și inutilitatea pe pământ, ca femeie. Am interzis categoric familiei să mă mai cotropească și să vina să vadă copilul, așa încât la ieșirea din spital bunicii se uitau cu frică la copilul pus în coșulet pe capota mașinii… apoi o luna nu a mai pătruns nimeni acasă…

Noroc cu neonatoloaga, care a venit la domiciliu să ne învețe să îi facem baie și care m-a învățat cum să folosesc pompița de muls și, de atunci, am hrănit-o așa. Dar baie nu i-am putut face, mi-era frică să nu stric mica făptură cu vreun gest prea brusc.

Nu eram prietenă cu ea, încă multe zile. Și mă tot uitam la ea, să recunosc cât de cât ființa pe care mi-o imaginasem în burtică.

Era plin de întrebări în capul meu nedormit, și iritarea mea creștea proporțional cu dorința  de a le face pe toate fără ajutor.

Până într-o zi când, privind-o așa liniștită cum doarme, am înțeles că ăsta era copilul meu și eu eram mama ei și că între noi două era o legătură nevăzută, pe care degeaba mă străduiam eu să o văd.

Din ziua aceea m-am linistit și m-am resemnat cu alăptatul și nerecunoașterea sentimentului matern de care citisem, dar asta a fost după vreo 2 săptămâni deja.

Eram doar eu și ea, și mi-a plăcut sentimentul. Era a mea! Nu a mamei mele, care mă tot sfatuia telefonic, nu a soacrei care voia neapărat să își ia concediu să vină să mă ajute… era doar a mea.

Abia la sfârșitul primei luni de conviețuit m-am liniștit cu totul, dar apoi am devenit cea mai posesivă mamă de pe lume 🙂Nimeni nu avea voie să o atingă , eram ca o leoaică.


2. Spune-mi o experiență frumoasă, ca mamă (sau mai multe, care consideri că merită menționate)

Prima experiență deosebită ca trăire, a fost când  m-am observat că mergeam la pătuț să văd dacă respiră când doarme și relaxarea plăcută pe care o simțeam auzind-o.

Sau când am văzut-o pe burtică, așezată pe pieptul tatălui ei, respirând la unison … Și când îi întorceam capul pe o parte sau alta, eram așa mândră că știu ce fac… Mama întârziată, ce vrei! Ținând cont că am născut la 36 de ani, m-aș fi așteptat să fiu mai înțeleaptă și știutoare.

Apoi, la 3 luni, îmi aduc aminte că, în timpul masajului de după băiță, și-a ridicat deodată capul și se uita în toate părțile, cu ochii ei mari și negri. Și când o luam cu mine în coșulet și bântuiam prin toate satele cu mașina în căutare de casă, mi-era așa de drag!

M-a însoțit cu coșuletul ei și la căutat, și la notar, și la bancă, să semnez pentru credit… Eram peste tot împreună.

După ce am cumpărat casa, am pus un leagăn în curte, agățat de o țeavă și o priveam cum adoarme imediat  cu capul căzut în piept… și în ziua de azi, când urcă în mașină, în câteva minute adoarme.

Si când mă striga “mami” și mă lua de gât, în brațe… Și, odată cu vârsta, momentele frumoase le-am trăit cu mai mare intensitate și emoție. Am în sertar scrisorile ei de la grădi sau școala în care îmi spune “ Mami, te iubesc mult! Ești cea mai bună mamă.”


3. Dacă te gândeșți la un moment greu/provocator, care ar fi? (Pot fi mai multe)

Greu a fost să le fac pe toate, pentru că m-am ambiționat că eu mă descurc și nu am nevoie de nimeni să-mi mai acorde puțin “ concediu “ din mămicia mea.

Însă nesomnul și oboseala emoțiilor de mamă și-au spus cuvântul și, de multe ori, eram într-o stare avansată de iritare ceea ce mi-a adus conflicte  în relație. Auzeam tot felul de povești în jur, de la cei care își lăsaseră copiii pe la bunici de mici și nu voiam să îmi crească nimeni copilul așa cum consideră el, ci așa cum doream noi. Așa că nu am lăsat-o decât foarte târziu, și foarte rar, la bunici. La 2 ani, însă, a trebuit să mă întorc la job și, deși pe de o parte mi s-a rupt sufletul de teamă, pe de altă parte am fost ușurată că respir și eu, ca om, că mi-am căpătat libertatea de mișcare.


4. Regrete ai?

Regrete am exact în acest sens. Acum aș fi mai relaxată în multe și aș savura mai mult clipele de liniște și somn, împreună, fără să mă simt vinovată că nu am spălat vasele sau nu am făcut curățenie în casă. Aș lăsa-o mai mult cu mătușile, pentru că ele au avut un impact major în viața ei și au, în continuare, mare însemnătate, ca persoane dragi. Aș  fi mai permisivă la reguli de genul culcatului singură în camera ei și aș lua-o în brațe de câte ori aș simți că are nevoie fără să mă tem că se va obișnui așa…


5. Ce i-ai spune mamei Nadia, la început de drum prin Mămicie?

I-aș spune că e o mamă bună, pur și simplu, așa cum este ea. Naturală, bazându-se pe intuiție, că sunt normale ezitările și greselile și că, un copil învăluit cu atâta dragoste, nu are cum să devină un adult nefericit. I-aș spune să nu îi mai fie frică de asta. 

I-aș spune că sunt sigură că, fiica ei va înțelege la momentul potrivit fiecare greșeală făcută de mama ei, care atât a știut în acel moment, dar care învață zi de zi să fie o mai bună versiune a sa.  

I-aș spune sa se îmbrățișeze în oglindă, și să se vadă cât e de frumoasă, chiar dacă are câteva kilograme în plus și ceva vergeturi rămase…

I-aș spune că e O FEMEIE  DEOSEBITĂ și va reuși și de data aceasta…

I-aș spune că mămicia e plină de provocări la tot pasul, dar că e așa de frumoasă și irepetabilă,  și să o prețuiască la timp!

Mame care inspiră alte mame – fiecare din noi putem inspira cu povestea noastră, trebuie doar să o facem auzită. Vezi și restul poveștilor în categoria Poveștile Mamelor.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *