Înțărcarea…

Un subiect sensibil, pentru mine, înțărcarea… Am lăsat să treacă puțin timp, până să pot vorbi despre asta.

Înainte de sarcină, credeam că sunt nebune cele care alăptează mai mult de 1 an. 2 ani și jumătate sau mai mult era, deja, o exagerare, în mintea mea. Atât de puține știm, ca societate, despre ce însemnă alăptarea…

În orice caz, după ce am devenit mamă, singurul meu obiectiv era alăptarea. Prin urmare, și auto-înțărcarea, așa visam eu… Adică, atunci când copilul e pregătit, să renunțe el.

Evident, ca muuuulte alte lucruri din Mămicie, nici acesta nu a ieșit ca planificat.


Astfel că, oboseala acumulată după 2 ani și 3 luni de alăptat la cerere, plus ultimele luni în care suptul se îndesise peste noapte și era din ce în ce mai rău, cu dureri tot mai mari, m-au făcut să spun Stop.

Deși încercasem, de câteva luni, să răresc suptul pe noapte, să întrerupem alăptarea noaptea, nu ne-a reușit. Dacă accepta așa, poate nu ajungeam la înțărcare.

Dar, când îl refuzam noaptea, plângea de putea trezi câteva străzi întregi. Nu reușeam, nici eu, nici soțul să rezistăm acestui plâns sfâșietor și, cedam, de fiecare dată, după câteva minute…


Citisem, la un moment dat, pe site-ul Alexandrei Lopotaru, despre o metodă de înțărcare blândă și rapidă. Evident, pentru ceea ce știam eu, acest lucru nu era posibil. Am contactat-o și mi-a povestit puțin, după care mi-a spus despre cele două Zâne ale înțărcării. Am ales una din cele două menționate de ea, pe Ștefi.


Încă de la prima discuție cu Ștefi, am simțit că suntem conectate. Blândă, calmă, înțelegătoare.

Prima discuție a fost liberă, să ne cunoaștem. Mi s-a părut genial: nu era doar consultantul în înțărcare. Era Ștefi – femeie, mamă, om bun.

Eu nu eram pregătită sufletește să înțarc. Mi-era teamă: ce voi face când se va trezi și va plânge? Dar când va trage de bluză? Dar dacă i se accentuează refluxul, fără lapte matern? Ce îl va mai calma pe gât?

Lista mea de frici acoperea o pagină întreagă. Cu liniuță!!!

Cele mai mari frici erau că va crede că îl abandonez și că nu voi mai avea cum să fiu apropiată cu el. Greu am lucrat cu aceste două frici. Dar am avut sprijinul lui Ștefi, permanent.


Marele secret este că nu am simțit în nici un moment presiune din partea ei. Și dacă înțărcam, și dacă nu, era ok, oricum. De aceea a și fost factorul decisiv, pentru mine. Faptul că eram acceptată, oricum: și dacă reușeam, și dacă nu reușeam.

În momentul în care am simțit această acceptare, a fost foarte simplu… Am urmat pașii indicați de ea și a mers totul ușor. (Țin să menționez că am adaptat, la mine și la copil, tot procesul și Ștefi a fost foarte flexibilă și m-a încurajat mereu să fac cum simt.)

Cred că, de-a lungul colaborării noastre, mi-a repetat câteva fraze de nenumărate ori: ‘Dă-ți voie să simți!’ , ‘Dă-ți voie să fie ușor!’, ‘Nu te mai biciui!’, ‘Nu există greșeală’.

A fost răbdătoare, am avut aceleași discuții de multe ori, aceleași frici dezbătute, aceleași scenarii.


Într-o bună zi, am luat decizia, am stabilit data la care vom înceta. Am început să îi spun copilului, cu o săptămână înainte, că laptele va pleca la bebeluși. Să îi arăt pe degete câte zile mai sunt până pleacă laptele.

Noaptea dinainte, nu am dormit. Când cerea sân, plângeam – și de durere fizică și de durere sufletească. Știam că era ultima noapte de Țiți…

Dimineața, după ce a supt, i-am spus să își ia rămas bun de la Țiți, a făcut ‘Ceau!’.

Toată ziua, când îmi veneau gânduri la cum va fi, îmi spuneam că îmi dau voie să fie ușor. Pentru mine, care am fost atâția ani foarte logică, părea hazliu, părea copilăresc, dar funcționa perfect.

Când ne-am pus la somn, seara, a cerut sân. I-am repetat, frumos, povestea cu laptele care a plecat la bebeluși și cum el e băiat mare. A plâns puțin, cu un plâns liniștit, de acceptare, de înțelegere. Apoi, a cerut apă și papa. I-am dat pâine și, după câteva guri, a adormit.

Am fugit la baie și am plâns și m-am liniștit și eu.

S-a trezit o singură dată noaptea, spre surprinderea mea. A mai plâns 2-3 minute și l-am plimbat și i-am povestit cum iubirea dintre noi crește (inspirată de povestea din Doar Țiți rămâne mică) și a a dormit.

Dimineața, când s-a trezit, a cerut iarăși și eu am repetat povestea. Nu a mai plâns, am pornit spre bucătărie să mâncăm.


Următoarele seri a mai cerut sân, dar nu a mai plâns. Și diminețile, la fel. Apoi, doar ocazional… când era supărat sau îl durea ceva, încerca. Ridica degetul mare în sus, ca la OK și zicea ‘UNA, mami!’

Nu o dată, am vrut să renunț și să îi dau iar… dar, tot la el mă gândeam –  cum va interpreta? Îl voi bulversa oare?

Norocul nostru că nu insista și se liniștea repede.


Au trecut câteva săptămâni deja și suntem bine. Adică, eu. Pentru că, nu am nici un dubiu, cel mai greu a fost pentru mine. El a acceptat ușor și exact ca pe ceva natural, acest lucru.

Am reușit, între timp, să găsim noi metode să ne conectăm.

Eu sunt mai veselă, mă joc mai mult cu el, sunt mult mai odihnită și viața e mai frumoasă.

Normal că mai am semne de întrebare și nelămuriri… Poate trebuia să fac asta mai demult, poate la noi era mai bine. Poate trebuia să mai încerc cu alăptatul, să mai insist o vreme… Cine știe?

Așa a fost înțărcarea pentru noi…

Aleg, azi, să fac pace cu mine. Așa am știut, așa am putut.  

Despre cum a fost alăptarea, la noi, am scris aici și aici.

Photo by Tatiana Syrikova from Pexels

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *