Despre caca, altfel…

Acest articol a fost trimis de Alexandra, pentru a fi de folos și altor mămici. Îi mulțumesc frumos pentru împărtășire.

Nu știu alții cum sunt, dar eu… Și acum, după 5 ani, când copilul meu face caca, sunt foarte fericită.
Vedeți voi, când nu trecem prin anumite dureri, nici nu știm că părți ale corpului sunt acolo. A face caca, a mânca, a respira; sunt lucruri obișnuite…asta, până când, ceva se întamplă și constați că…wow, chiar  sunt acolo.

Încă din primele săptămâni, copilul meu(sau eu, încă nu știu ordinea) a avut probleme cu constipația. Spun asta pentru că, nu știu cât de mult suferea el, dar eu, când îl vedeam cât de mult se chinuie, eram terminată. Încercam să fiu relaxată și linistită, pentru că știam că toate stările mele se transmit la el… 

Și, cu cât îl vedeam că se chinuie mai mult, cu atât voiam să-mi iau câmpii. În momentele alea, zeci de gânduri îmi treceau prin cap… de la “oare ce simte el și cât de mult îl doare “ la “ oare cât va mai fi până vom ajunge la spital cu fisuri anale și poate hemoroizi”.

Să vezi o mână de om de 51 de cm cum își încordează abdomenul, se înroșește spre albăstrește la față, atunci când încearcă să faca caca… să I se întrerupă respirația 5-6 secunde pentru a se concentra și a-și canaliza energia pentru acest proces( normal pentru unii dintre noi), pe mine mă deregla instant. 

Aveam multe momente(dar multe) în care plângeam lângă el, îi spuneam că totul este bine, că mami este lângă el, că apoi o să îl dau cu cremă și îi va trece, că stiu că doare, dar că apoi se va simți bine.

Încă de la început, el a făcut caca la 3 zile. Ziua 1 și 2 erau faine și relaxate. Ei, când venea ziua a 3-a și știam că urmeaza zi de caca, programul meu era făcut în funcție de asta; musai trebuia să fim acasă în mediul nostru. Trebuia să fim numai noi în jurul lui (apropiații știu, pentru că, în continuare, se întamplă așa); când aveam musafiri, ne retrageam în dormitor și stăteam acolo până se întampla. 

Tot timpul am avut un ritual, când era bebeluș stăteam lângă el și îl mângâiam pe burtică în sensul acelor de ceasornic sperând, astfel, că îl ajut. Apoi, când a mai crescut, am descoperit cărțile. Îmi aducea, mereu, aceeași carte pe care începeam să i-o citesc. Cu o mână țineam de carte, iar cu cealaltă îl țineam pe el de mână, încurajându-l să mă strângă atunci când împinge, pentru a-l ajuta să nu mai simtă durere. 

Apoi, am descoperit alergatul; știam că, dacă alergăm, la un moment dat se va opri și va zice ”cc”. 

Cel mai groază îmi era când mergea la grădiniță și știam că e ziua în care trebuie să facă caca; în 3 ani, a făcut caca acolo de maxim 5 ori. Și la grădinița, era o întreagă aventură.

Am rugat-o pe educatoare să îmi dea mesaj dacă face caca; apoi, pe îngrijitoarea de după amiază; presiunea era atât de mare pentru mine, încât sunt sigură că devenisem “nebuna” care întreaba dacă baiatul ei a făcut caca. 

Cumva, nici sistemul de acolo nu m-a încurajat; cât timp era educatoarea până la 12, eram linistită.  Pentru că știam că mă anunță. Dar, după amiaza când mă duceam să îl iau, îngrijitoarele, cu toate că le rugasem să fie atente, să anunțe pe alte colege dacă a făcut(ca să știu eu ce am de făcut, când ajung acasă), mă ignorau complet. 

Am discutat și cu directoarea grădiniței, dar, din păcate, fără soluții. Până când, într-o zi, am făcut un tabel cu toți copiii din grupă și m-am dus la directoare și am rugat-o să pună tabelul la baie. Iar seara, înainte să mă duc să îl iau acasă, treceam întâi pe la baie, să văd dacă este pus ”x” pe tabel. 

Au fost momente în care a trebuit să folosesc și microclisma. Și acum, după aproape 2 ani de când n-am mai folosit-o, m-a întrebat într-o seară: “De ce atunci, când eram mic, îmi bagăi aia in fund? Știi că mă ustura și mă durea?”

Sincer, dacă e să mă întrebați, nu știu ce l-a ajutat pe el (cam de un an face caca la 2 zile). N-aș ști să vă spun exact: tratamentele date de pediatrii au funcționat doar pe perioada administrării; fructele și legumele, oricât de multe ar fi mâncat, nu am sesizat îmbunătățire ( cu toate că erau zile în care îi dădeam și pară și prună).

Poate terapia Bowen, poate faptul că și eu m-am relaxat pentru că pot comunica și verbal cu el. Sau poate că am incercat sa îi fac program – la 2 zile îl pun să faca. N-aș putea băga mîna în foc pentru nici una.

Privind în urmă, eu cred că un factor negativ l-a avut faptul că am încercat să îl pun pe oliță când nu era pregătit… Îmi aduc aminte că o dată a făcut caca la oliță… și de atunci n-a mai acceptat-o( bănuiesc că l-a durut când a făcut). 

Uneori, de panică, în încercarea de a-l ajuta, poate mai rău îi făceam când îi spuneam că dacă nu face o sa îl doară burta, că nu o sa poată merge afară la copii, că mami se simte foarte tristă când îl doare ceva. 

Multe sentimente de vinovăție simțim noi, părinții. Multe “oare” ne trec prin minte, atunci când stăm și analizăm lucrurile cu calm. Multe “dacă” ne fac nopți albe. Și, acum, după ce știu că este bine și că face caca fără dureri, dacă nu face la 2 zile, încep să mă agit.

Nu știu cât de mare este sau a fost trauma lui, însă, a mea știu că va ramâne definitiv. Zeci de pamperși analizați, cutii întregi de cremă de gălbenele, informații citite, vizite la pediatrii și ecografii, sfaturi “prietenoase”, recomandări cerute sau nu, toate vin și toate trec. 

Later edit: Pentru că mi-am amintit un articol util, legat de învățatul copiilor la oliță, îl las aici.

Am deschis spațiul comunității La Pas Prin Mămicie pentru mamele care doresc să rămână anomine, dar vor să-și spună povestea. Vezi detalii aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *