Credeam că știu să iubesc

Credeam că știu să iubesc

Am fost o veșnică îndrăgostită: de oameni, de natură, de tot ce mă înconjoară.  Și, credeam că știu să iubesc…


Credeam că, într-o relație, eu sunt cea care iubește cu adevărat. Mă băteam cu pumnul în piept, ce victimă a neiubirii eram. 

Ideea iubirii era mai mare decât iubirea, în sine. 

Îmi condiționam iubirea pentru ceilalți de ceea ce făceau ei, dacă se încadrau în așteptările mele. 


Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.” (Adam și Eva, Liviu Rebreanu)


Și… a venit copilul să îmi arate că nu știu să iubesc, cu adevărat. Că, de fapt, nu iubesc. 

Ideea mea de iubire era atât de departe de sentimentul propriu-zis, că nici nu mă mir cum nimeni nu se putea ridica la nivelul așteptărilor mele.

Ce m-a uimit, mereu, e că, peste tot pe unde citeam, găseam definiții. Care mai de care mai pompoasă. Experți care știau exact cum se definește iubirea.

Personal, am ajuns să cred că iubirea nu poate fi definită. O simți, știi că e acolo, o trăiești și te bucuri. Cuvintele sunt sărace și îi știrbesc din frumusețe.


Credeam că știu să iubesc… dar m-am înșelat. Abia în micile momente semnificative, am ajuns să înțeleg asta. Atunci când mi-a cerut să îl țin la piept, a fost unul din aceste momente…


Foto credit: Marlisa Photography

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *