Când ne blocăm de concepte…

De foarte multe ori, din dorința de a fi cât mai specifici, ne blocăm de niște definiții… Și eu o fac, cu anumite lucruri. Cu siguranță, fiecare ne blocăm de câte un concept, uitând că, în spatele lui, se află un om.


Am cunoscut o proaspătă mămică, obosită și stresată. O mămică la început de drum, panicată și îngrijorată. Cu bebeluș de două săptămâni. O mamă ce avea nevoie de ajutor.

Și, povestind cu mai mulți specialiști, invariabil, prima reacție a fost aceea de a pune un diagnostic. Și anume, că nu e depresie postpartum.

Pentru a putea diagnostica depresia, literatura de specialitate spune că este nevoie de o perioadă mai mare de două săptămâni de stări de tristețe pronunțată și plâns excesiv, lipsa apetitului, lipsa interesului pentru activitățile preferate sau casnice, incapacitatea de a dormi noaptea sau când doarme bebelușul, sentimente de vinovăție și neajutorare.

Iar, în general, diganosticul depresiei postpartum se pune după prima lună, poate chiar primele două luni, deoarece după naștere, există anumite schimbări hormonale, ce pot influența foarte mult starea mamei. Și pentru că, stările de anxietate de după naștere – ce apar în prima luna, pot trece de la sine.

Da, conform definiției, nu era. Probabil avusese și o depresie antepartum. Sau poate o depresie mai veche, care ieșea la suprafață.


Ce am observat a fost împărțirea oamenilor: cei care nu știu mai nimic despre depresia post-partum și cataloghează ca orice stare de anxietate de după naștere ca fiind depresie, și experții, care știu teoria foarte bine și se feresc să pună un diagnostic așa repede.

Între ei, stau mamele care suferă. Care nu știu ce să facă și cui să ceară ajutorul. Sau, nu știu cum să îl accepte.

Și mă gândeam: ce contează cu adevărat în tot acest proces?

Da, evident, contează un diagnosticul corect. Ca să știm cu ce avem de-a face.

Dar mai mult contează cine e acolo, în fața noastră(online sau în persoană). Omul care suferă, care are nevoie de sprijin pentru a depăși această perioadă.


Și am înțeles că, uneori, e bine să privim dincolo de concepte. Am citit de curând la Anca Butnariu, o postare cu care am rezonat foarte mult. Și cred că de asta avem nevoie, cu toții:

“De ce cred că au nevoie oamenii este de un spațiu securizant și plin de iubire. De acea iubire care nu judecă și nu cere nimic în schimb. De acea iubire care doar se oferă. Știți ce miracole produce Iubirea în terapie?

Te văd, te accept așa cum ești, te iubesc! Acesta e miracolul.”

Sunt recunoscătoare prietenelor mele, psihoterapeuți, care au acceptat invitația de a lucra voluntar cu această mămică și mă bucur să știu că am o rețea de specialiști pe care mă pot baza. Mulțumesc!


Photo by Lúcio Arantes from Pexels

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *